În Moieciu, oriunde privești, vei vedea o pensiune unde sa te bucuri de frumusețea locului și de aerul curat. Sunt multe pensiuni frumoase aici și mi-ar fi greu sa aleg una despre care sa va spun câteva vorbe, mai ales ca zona este una care atrage turiști și fără promovarea cuiva. Asa ca am răspuns prezent la invitația nasei noastre de a petrece un week-end minunat în Moieciu alături de câțiva prieteni. Nici măcar nu am întrebat unde vom sta, odată pentru ca dacă grupul e frumos contează mai puțin locul și grupul promitea cu siguranță distracție dar și pentru ca aveam ca și obiectiv sa ajung într-un loc minunat din zona, loc pe care l-am descoperit în pozele puse pe Facebook de o prietena. După o prima seara de vineri “cu lautari”, dimineața la micul dejun una dintre întrebările cel mai des rostite a fost “ce faceți astăzi?”…..in general fiecare cu programul lui, zona fiind foarte ofertanta. Răspunsul meu la aceasta întrebare a fost de fiecare data ca vreau sa ma bucur de peisajele din zona și ca pentru prânz as vrea sa ajung cu familia într-un loc superb și le-am arătat pozele postate de prietena de care va spuneam. Instant câțiva dintre prieteni și-au pus și ei pe program Amfiteatrul Transilvania, pentru ca despre aceasta pensiune este vorba. Am terminat micul dejun și am plecat la plimbare. Mai întâi am urcat spre satul Peștera despre care auzisem ca este foarte frumos. Într-adevăr peisaje foarte frumoase și zic eu ca am făcut câteva poze reușite chiar dacă era o vreme morocanoasa cu câțiva stropi de ploaie. Se apropia ora prânzului și telefonul a început să sune, întrebarile erau aceleași – “cum ziceai ca se numește locul ala?”, “cum se ajunge acolo?”. Știam cum se numește dar cum se ajunge….. ba. Am pus prietenul waze sa ne arate drumul și ne zicea ca destinația noastră este la vreo 10 km dar estima ca timp mai bine de o jumătate de ora. Părea puțin ciudat dar nu ne-am făcut griji și am plecat la drum. Am luat-o spre Moieciu de sus și imediat ce am întrat în satul Cheia, prietenul waze ne-a spus sa viram stânga pe un drum neasfaltat chiar lângă o pensiune care oferea ATV-uri la închiriat. De aici ne arata ca mai avem vreo 4,5 km. Am continuat drumul și după foarte puțin timp am ieșit din sat și am mers mai departe pe un drum forestier, pe lângă un mic pârâu. Drumul, pe alocuri înghețat, pe alocuri desfundat, părea ca mai degrabă ducea către o exploatare forestiera decât spre o pensiune cu restaurant. Acesta a fost momentul în care m-am felicitat pentru decizia de a pleca la drum cu noul Ford Ecosport facut la Craiova al lui Bunicu’. Prietenii noștri intraseră și ei pe drumul neasfaltat și ne sunau sa ne întrebe dacă suntem siguri ca acesta e drumul, nevasta ma întreba și ea dacă sunt sigur ca știu unde duce drumul asta dar gândul ca la capătul drumului vom găsi paradisul m-a făcut sa merg mai departe. Apoi drumul a început sa urce și la un moment dat ne-am întâlnit cu cineva cu o mașină 4×4 și l-am întrebat daca suntem pe drumul corect. Era tatăl proprietarului si am aflat ca eram chiar foarte aproape. Drumul de aici urca ceva mai serios și era ceva mai desfundat decât pana aici. Am urcat o prima panta, am noroit binișor mașina și am decis ca mai bine mergem mai departe cu prietenii noștri care aveau o mașină 4×4. Am urcat fără probleme cu ei și restul drumului, adică aproximativ 1km și am ajuns pe un platou. Am parcat, am coborât din mașină si nu știam unde sa ne uitam mai întâi, peisajul era fantastic, parca erai într-o poveste de Frații Grimm sau poate într-una din călătoriile lui Bilbo Baggins. Copilul a ochit imediat unul din cele 3 leagăne mari fixate cu sfoara in niște brazi inalti, leagăne care îți dădeau senzația ca zbori ca un vultul deasupra acestui minunat peisaj sau îți aminteau de minunății ani ai copilăriei. Evident ca le-a încercat pe toate trei…. chiar și după ce am întrat în restaurant, îmi cerea sa mai ieșim puțin la leagăne. Am făcut poze din toate unghiurile, uneori am pozat chiar de mai multe ori același peisaj, “se schimbase lumina” ca să nu spun ca de fapt eram parca vrăjit de ceea ce vedeam. Uitându-mă la chipurile prietenilor, am văzut zâmbetul larg și strălucirea ochilor și mi-am dat seama ca nu doar eu eram beat de fericire. Fetele au întrat destul de repede în restaurant (era destul de rece și sufla tare vântul) dar noi băieții și copilul alergam din loc în loc în căutarea fotografiei perfecte (copiii mari) sau pentru a mai testa și altceva (copila mea). Nu cred ca exista suficiente cuvinte pentru a descrie frumusețea acestui loc! In cele din urma am întrat în restaurant care și el face parte din poveste – construit din piatra, lemn și lut, pe rotund cu multe ferestre ca să nu pierzi nimic din măreția locului, nici chiar când ești în interior. Totul pare construit în jurul unui imens șemineu rotund care pare trunchiul unui copac iar hornurile de fum par a fi crengile copacului care apoi își lasă rămurele în jos pentru a adăposti restaurantul. După ce ai întrat și ai admirat focul arzând liniștit în șemineu, încerci sa te uiți sa găsești o masa dar privirea îți este atrasa tot către ferestre care în obscuritatea locului, dacă nu ai vedea drapelul tricolor fluturând în bătaia vântului, ai crede ca sunt adevărate tablouri ale impresionistului Pissarro. Te așezi la o masa și imediat ți se arata o alta surpriza- apare un chelner, bărbat frumos, îmbrăcat elegant, cu ceasul de buzunar cu lanțul corespunzător de parca te-ai întors în vremea lui Caragiale, cu mănuși în mâini și “vorbele la el” ca pentru o clipa te și vezi într-un local de fițe din centrul vechi. Dar asta doar pentru o clipa pentru ca te uiți pe fereastra și îți dai seama ca ai găsit toate astea în vârful muntelui. Mâncarea…..un deliciu….am mâncat o ciorba Soleanca (o ciorba acrișoara de afumătura cu origini prin Ucraina sau Rusia) și o minunăție de plăcintă cu dovleac. După ce am mâncat, am savurat o cafea și un pahar de apa de izvor și discutând între noi am ajuns la concluzia ca locul merita și ultima picătură de noroi de pe mașină. Într-una din repetatele ieșiri către leagăne l-am reîntâlnit pe domnul despre care v-am spus ca m-a îndrumat la urcare și am schimbat câteva vorbe despre acest minunat loc. Mi-a spus printre altele ca vor pietrui drumul de acces, ca vor face o parcare mai mare dar m-a și sfătuit sa mergem la amfiteatru, o zona amenajata cu butuci de lemn într-un vârf alăturat, cu priveliște la 360 grade unde zice-se ca descărcarea de serotonina este maxima, sau “la stâncă” în partea opusa amfiteatrului, în jos de restaurant unde se vede o stanca mare și abrupta și unde ar fi amenajata o platforma de lemn cu mese și scaune unde sa te bucuri la maxim de peisaj. Noi (băieții și Măriuca) am ales sa mergem la amfiteatru pentru a ne încarcă la maxim cu serotonina, asta dacă mai aveam unde sa băgăm după tot ce experimentasem pana atunci. În drumul nostru spre amfiteatru am trecut pe lângă 3 colibe de lemn dintre care doua erau dărăpănate dar și ele cu farmecul lor în peisaj, și una renovata, tapetata cu o multitudine de plante medicinale aromate, transformata în camera de aromoterapie. Era închisă când am ajuns noi dar pe lângă ușa se simțea un miros care te îmbata de placere. Am ajuns la amfiteatru, ne-am așezat pe un butuc și într-adevăr priveliștea este superba și efectiv simți cum te încarci de energie. Despre cazare nu știu ce sa va spun pentru ca toate erau ocupate și nu am putut vedea vreuna dar după cum arata totul acolo, nu poate fi decât foarte bine și chiar îmi imaginez cum ar fi sa te trezești dimineața privind pe geam minunăția asta de peisaj. Dacă va mai spun și ca acolo l-am întâlnit pe Charlie Ottley, autorul documentarului Wild Carpathia, cred ca v-am dat suficiente motive sa va urcați în mașină și sa mergeți într-o vacanta cu familia în acest loc fantastic.
Acest blog vă recomandă destinații de vacanță testate, unde vă puteți bucura de timpul petrecut cu familia fără a cheltui o avere
