Istorie, legende, natură și mâncare bună!
Partea II
Vă spuneam în postarea precedentă că, deși făcusem multe planuri pentru ziua a doua a călătoriei noastre, ne-am desprins cu greu din peisajul mirific de la Pensiunea Poiana Viselor. Și chiar aveam multe planuri! Aveam de parcurs vreo 150 km, până lângă Miercurea Ciuc, cu mai multe opriri programate printre care și una la Lacul de Smarald de la Racoș despre a cărui frumusețe citisem pe net și pentru care am ales acest traseu.
Am coborât de la Poiana Viselor cu aceeași viteză cu care am urcat, pentru ne bucura din nou de minunatele peisaje și la șoseaua principală din Poiana Mărului am virat stânga către Șinca Veche unde era programată prima oprire a zilei – la Mânăstirea Rupestră. După vreo 15 km de drum foarte frumos am ajuns în Șinca Nouă unde, deși văzusem pe net și aici câteva obiective turistice( Podul Ilii, Mânăstirea Șinca Nouă), am decis să mergem direct către Șinca Veche.
Ne-am oprit totuși în centrul comunei pentru 2 poze pe care nu aveam cum să le ratez: mică biserică de cărămidă din Șinca Nouă – o adevărată bijuterie care ne-a atras imediat atenția și steagul dacic sculptat în lemn, făcut ca și loc de joacă pentru copii.
Am mers apoi mai departe, după indicațiile prietenului Waze, și am ajuns într-o parcare bine semnalizată și frumos amenajată. Am intrat apoi într-o curte foarte bine îngrijită cu alei pavate cu piatră și mărginite de gărdulețe împletite din nuiele de alun, am mers preț de câteva sute de metrii minunându-ne de liniștea locului și am ajuns la un izvor la fel de frumos amenajat- Izvorul Buna Vestire despre care se spune că ar avea o apă vindecătoare. Localnicii vorbesc despre faptul că atunci când sunt bolnavi, vin la Sfânta Mânăstire, se roagă, aprind o lumânare și beau apă din izvor iar problemele lor dispar.
De aici aleile sunt de pământ, tot cu gărdulețe de nuiele împletite și te conduc fie către biserica rupestră, fie către biserica nouă – Mânăstirea Sf Nectarie.
Biserica rupestră, atestată documentar din secolul XVIII, una dintre puținele care au scăpat prăpădului ordonat în 1761 de generalul Buccow, are foarte multe legende printre care și cea care spune că ar avea o istorie de aproximativ 7000 de ani.
Alte legende sunt legate de energiile locului și de faptul că odată ce ai pășit în biserică, oboseala dispare dar și despre faptul că o rugăciune spusă, cu sufletul curat, în turnul din care se vede cerul duce la îndeplinirea dorințele.
Localnicii vorbesc chiar despre fenomene paranormale în jurul mănăstirii rupestre, fapt care a atras și practicanți ai altor culte, ghida povestindu-ne depre adevărate orgii găsite în interiorul mănăstirii dar ăsta se întâmpla înainte de introducerea firmei de pază .
Am mai fi stat în acest loc cu o liniște aparte, în care totul este în comuniune cu natura, de la magazinele de obiecte bisericești amenajate în căsuțe făcute în pământ până la coșurile de gunoi amplasate în coșuri de nuiele dar lista locurilor de văzut era lungă iar noi eram în întârziere.
Următoarea oprire era tot în Șinca Veche, în Ohaba unde urma să vizităm cea mai veche moară de apă din Ținutul Făgărașului dar înainte să pornim spre Ohaba am avut parte de un eveniment care ne-a confirmat oarecum vorbele ghidei – o întâlnire cu un cuplu care călătorea într-o dubiță în costumele lui Adam și Eva.
Moara din Ohaba are o poveste foarte interesantă, a fost dată în folosință în 1873 cu pietre de aproximativ 1 tonă fiecare, aduse (nu se știe cum) de la Lyon și de atunci funcționează fără întrerupere. După 3 generații de Șerban, a venit a 4-a generație, de data aceasta Popa ( unica moștenitoare a familiei Șerban s-a căsătorit cu dl Popa), care este la fel de hotărâtă să ducă mai departe tradiția morăritului la rece, să producă făină sau mălai la fel ca acum 150 ani, cu toți nutrienții păstrați. Pe noi ne-a întâmpinat Dna Popa și ne-a povestit cu lux de amănunte istoria zbuciumată a morii dar și principiul de funcționare al morii, cum forța apei transformă bobul de grâu sau porumb în făină, chiar cernută după cum e gustul proprietarului grăunțelor.
Am cumpărat apoi făină și mălai și am plecat mai departe către Racoș, bucuroși că încă mai găsim oameni care apreciază tradițiile și produsele așa cum erau ele odinioară. Am pornit din nou la drum și prietenul waze ne-a dus până în parcarea de la intrarea în complexul geologic. Am plătit (cu cardul) taxa de vizitare a complexului iar doamna de acolo ne-a dat toate indicațiile necesare. Tot dânsa ne-a spus și că, din păcate, nu putem vizita Vulcanul pentru că zona respectivă este închiriată de Studiourile de film până la finalul anului 2021 după care a continuat spunându-ne că există totuși o potecă care te poate duce în vârful dealului și astfel, să te poți bucura, de sus, de peisajul rupt parcă dintr-o altă lume.
Am ajuns până acolo sus și văzând versanți roșcați mi-am amintit de Marele Canion din SUA și am înțeles mai bine de ce aici, se filma în această perioadă un film western. Cele câteva sute de metri urcate au venit la pachet și cu o priveliște superbă a Lacului de Smarald văzut și de sus, după ce îi admirasem culoarea și de la nivelul apei.
De asemenea impresionant a fost și când am văzut peretele de bazalt parcă sculptat sub formă de coloane pentru a fi decor intr-un film fantastic, de data asta.
După aceste 3 minuni ale naturii am mers să vedem și al 4-lea obiectiv din Racos – Castelul Bethlen locul care ar merita o mai multă atenție din partea autorităților. Aici, într-unul din turnurile din cele 4 colțuri, cel care,cândva, servea drept bucătărie, există din construcție o hotă zidită, ceea ce este impresionant pentru vremurile în care a fost construit.
Am plecat mai apoi spre Vlăhița unde stabilisem să ne oprim să servim un prânz târziu bine, care să țină loc și de cină într-un loc de poveste care fusese și pe lista posibilelor cazări în această excursie. Am ajuns la Hunnia-Huntanya trecând printr-o mulțime de sate pitorești, fiecare cu cel puțin o biserică fortificată care merita vizitată dar acum, când scriu aceste rânduri, regret că nu m-am informat suficient și că n-am mers să văd și Gorunul de 900 de ani de la Mercheașa, ținând cont de faptul că ar fi putut fi pe traseul nostru.
Undeva, pe drumul care leagă Odorheiul Secuiesc de Miercurea Ciuc, în Vlăhița, în mijlocul câmpului, pe partea stângă a drumului, vezi un ansamblu de construcții cu acoperișul curbat, una mai mare și mai înaltă înconjurată de alte 7 construcții asemănătoare dar ceva mai mici. Privite de la distanță, pare că acolo în mijlocul câmpului ar fi poposit Attila Hunul împreună cu generalii săi. Locul este foarte interesant și mi-a atras atenția încă de când căutam cele mai potrivite cazări pentru planurile mele de excursie. Am vrut să rezerv aici dar era totuși departe de locurile pe care îmi doream să le văd în zilele următoare.
Am oprit în fața cortului lui Attila, ca să numesc așa clădirea mai înaltă și cu o arhitectură foarte interesantă care adăpostea restaurantul, am ales o masă pe partea cu umbră, cu vedere directă către căsuțele cu acoperiș curbat și în foarte scurt timp am avut parte de un festin culinar: gulaș de vită, coaste de porc și papanași. A fost ceva foarte bun, de tip MasterChef!
Cum mă rodea curiozitatea și despre cazare, am rugat-o pe domnișoara ospătar să ne arate și nouă o cameră. Fiind în mijlocul săptămânii, am avut noroc și aveau o căsuța liberă. Căsuțele sunt superbe și în interior, foarte curate și dotate cu tot ce îți trebuie. În jurul fiecărei căsuțe găsești mult spațiu, cu iarba proaspăt tunsă, care să îți ofere garanția că singurul zgomot care te-ar putea deranja ar fi cântecul greierilor. Cu siguranță la următoarea călătorie în această parte de țară, vom poposi cel puțin pentru o noapte aici. La cum este poziționată pensiunea, sigur ne vom bucura de apusuri și răsărituri spectaculoase.
Doar gândul că mai avem de parcurs încă mulți km ne-a făcut să ne ridicăm și să pornim din nou la drum.Despre următoarea oprire voi reveni cu detalii în episodul următor!
Acest blog vă recomandă destinații de vacanță testate, unde vă puteți bucura de timpul petrecut cu familia fără a cheltui o avere